[...]...Amintirile incep sa se deruleze, de fapt, odata cu calatoria anevoioasa de la Macapa la Amapa, pe o sosea in cea mai mare parte neasfaltata, cu pamant rosu de laterit, bogat in oxizi de fier, si plina de ochiuri de apa adunate in urma ploilor abundente ce se revarsa aproape zilnic in zona amazoniana. Desi obositoare, cele aproximativ noua ore de drum – cu peste sapte parcurse noaptea – au avut farmecul lor nu numai pe soseaua pustie, cand, intr-un intuneric desavarsit, desluseam, ici-colo, printre nori, doar stelele pe cer si miile de luminite miscatoare produse de licuricii ce zburau printre ierburile din jur, dar si atunci cand, mult dupa miezul noptii, am orbecait timp de aproape doua ore... in cautarea unui loc de dormit, intr-o asezare in care toata suflarea se odihnea, cufundata in bezna noptii, uitata, parca, si de Dumnezeu. [...] Dupa numai vreo doua ore de somn, inainte de a se fi luminat de ziua, iata-ne din nou ... incarcand lucrurile in masini pentru a ajunge cat mai repede la debarcader, unde ne astepta, in apele fluxului, ambarcatiunea laboratorului din insula... Aici alta descarcare, alta incarcare ! ...A inceput din nou sa ploua. Picaturi din ce in ce mai mari, mai dese si mai reci – ca si cum n-am fi fost in imediata apropiere a ecuatorului – ne biciuiau fetele obosite, apa strecurandu-se, incet-incet, pana la piele, prin cusaturile mantalelor, ca in final sa se adune in cizmele noastre de cauciuc. Cu toate acestea, nici unul dintre noi nu ne-am dezlipit de pe punte, in dorinta de a vedea cat mai multe si, totodata, a intelege cate ceva din sensul vietii intr-o natura aparte, in care oamenii sunt mai putin legati de carmuirea legislativa – stabilita de conducatori pe care nici nu-i cunosc – decat de oranduirea ce pare statornicita deja genetic, datorita trairii din vesnicie intr-o lume fara timp, mai aproape de cer si apa, in care viata si moartea nu sunt numai perpetui ci si egale. [...]
    In cele din urma intram pe Canalul Infernului, deslusind malurile inalte, cu pante line sau abrupte, incarcate cu aluviuni dezgolite de refluxul ce a avut loc in timpul celor peste doua ore cat a durat drumul nostru ... Deasupra, tarmul verde cu vegetatie luxurianta, compusa cu precadere din desisuri de bambus, dar si arbori cu infatisare mai aproape de ceea ce in copilaria noastra europeana am fost deprinsi sa vedem, alaturi de care palmieri razleti isi flutura cu eleganta frunzele mari, constienti, parca, de frumusetea cu care au fost inzestrati. [...]
    Coboram direct in apa, apoi strabatem panta inalta si alunecoasa, carand multimea de bagaje, din care unele trebuind protejate cu multa grija, iar altele deloc usoare. In timp ce facem efortul de a scoate un picior din noroiul vascos, celalalt se infunda tot mai mult. Din cand in cand cate o injuratura, scapata fara voie, are darul de a mai “indulci” primirea nu prea ospitaliera cu care suntem intampinati in aceasta parte a lumii. [...] Cand sa respiram usurati ... indreptandu-ne catre cladirea principala, din ierburile inalte s-au desprins, napustindu-se asupra noastra, ca o hoarda, “cete-cete” de tantari mici si negri, hamesiti de foame. Abia in cerdacul casei-laborator, si numai dupa ce ne-am eliberat de bagaje, am reusit sa scapam de ei – desi era prea tarziu – in timp ce caraiala stridenta, declansata de prezenta noastra, a zecilor de pasari ce-si aveau cuiburile atarnate intr-unul din copacii din preajma, ne rasuna in urechi ca un ras batjocoritor, plin de satisfactie. [...]
    ...Vineri 13 mai...am iesit pe malul estic al insulei, unde confruntarea dintre oceanul vesnic in zbucium si tarm se manifesta mult mai dur, spectacolul ce se dezlantuie fiind, pe cat de impresionant pe atat de distrugator. [...] Cu barcile supraincarcate ne-am apropiat cu grija de locul stabilit, unde efectul refluxului incepuse deja sa dea la iveala sute, poate mii, de trunchiuri de copaci dezradacinati din insula si raspanditi pe o suprafata imensa. [...] In cele cateva ore cat am stat, oceanul s-a retras pana hat departe ... barcile lasate in apa zacand acum pe namolul de origine amazoniana. Ne-am intors intr-un tarziu la ele, cu bagajele in spate, obositi ... si dezamagiti ca trebuia sa mai asteptam cel putin o ora pana la venirea fluxului, singurul in stare sa repuna micile ambarcatiuni pe linia de plutire. [...]
    In timp ce urmaream, in lipsa altei preocupari, suvitele mici de apa ce se retrageau spre ocean, dinspre larg se aude, la inceput mai slab, apoi din ce in ce mai puternic, un vuiet continuu, care s-a amplificat cu trecerea timpului, ca, in cele din urma, sa devina, parca, infricosator.
    Privind spre directia din care venea zgomotul ne-a fost usor sa remarcam valurile de apa roscat-maronie, incarcate cu namol fin, napustindu-se asupra trunchiurilor din zare si apropiindu-se de noi cu mare rapiditate, ca impinse de o forta uriasa, mutand in drumul lor, o parte din busteni. [...] La venirea cascadei de apa, acompaniata de vuietul caracteristic, cand barcile, desi incarcate si grele, au fost saltate si impinse brutal de puhoiul dezlantuit, a inceput lupta insotitorilor nostri, incercand sa le dirijeze in forta pe creasta valurilor, printre trunchiurile din cale, pentru a preintampina fie spargerea lor, fie o rasturnare, ceea ce n-ar fi fost deloc amuzant ... O secunda dau frau liber gandurilor, incercand sa-mi imaginez acel fenomen unic, numit de localnici pororoca, provocat de dezlantuirea fluxului din largul Atlanticului, care se amplifica odata cu patrunderea in conul de varsare al Amazonului, ridicandu-se in valuri de trei-patru metri inaltime, ca apoi sa “alerge” aproape o mie de kilometri in susul celebrului fluviu, peste apa ce curge spre ocean, maturand totul din cale si nu de putine ori lasand in urma familii indoliate.
    O zgaltaitura puternica a barcii imi intrerupe imaginatia, care se pierduse, parca, in apa involburata din jur, readucandu-ma la realitatea momentului pe care il traiam pentru prima data. Asistam la un urias spectacol natural de imagine si sunet ce se desfasoara din vesnicie cu o ritmicitate de mare rigurozitate, cu doua reprezentatii la fiecare aproximativ douazeci si patru de ore, un spectacol ce incepe anemic pe coastele Africii si se incheie apoteotic pe tarmul sud-american, cu revarsari de ape ce se rostogolesc apocaliptic, insotite de un vuiet divin pe care l-am numit simfonia fluxului...